Скарбничка

 În folosul învățătorilor claselor primare

Fiecare copil cand pentru prima dată păşeşte pragul şcolii face acest pas cu cea mai mare sete de carte şi dorinţă de a învăţa bine. Iar pentru noi, învăţătorii ne apare întrebarea  cum mai interesant să petrecem lecţia, pentru a le trezi interesul faţă de carte. Pentru elevii din clasa 1 lecţia de scriere devine o muncă grea, de aceea pentru odihna manuţelor le alcătuiesc diferite exerciţii de relaxare. Odată cu relaxarea manuţelor elevii în acelaş timp antrenează şi memoria. Cu cel mai mare interes, copiii memorizează minuta de înviorare în formă de vers imitand mersul animalelor, zborul păsărilor, saltul broscuţelor. Lecţia devine mai interesantă, mai veselă, iar copiii mai activi.

     

Am prieteni mulţi, doar zece             

           Cu ei vesel, doar îmi este.                 

           Sunt deştepţi şi-ascultători                

           Cand a scrie-mi este dor.                   

           Cand a desena doresc

           Creionaşele-mi gasesc,

           Alb, azur şi albăstrel,

           Galben, roşu, verdicel.

(copiii stau cu mainuţele pe

bancă, cand spun zece, fara

să numere în glas ating cu de

degetele banca de zece ori)

           Stropi de ploaie deşi se lasă             

           Pe un acoperiş de casă.                     

           Picură un pic mai mult,

           Iar eu stau atent şi-ascult,

           Valsul ploii, dans-liniştit,

           Ce pe toţi ne-a cucerit.

(copiii imită ploaia cu degetele

pe bancă)

Tot muncind, muncind încet             

          S-odihnesc degetuţele aştept.            

          Toate aşteaptă cu răbdare                   

          A lor mică relaxare.

          Iar acum toţi în picioare

          Arătăm cum randunica zboară,

          Cum pisicuţa se alintă,

          Cand în dreapta, cand în stanga.

          Cum broscuţa saltă-n sus

          De emoţie pătrunsă.

(copiii în picioare imită cum

zboară randunica, cum pisicuţa

se alintă, cum broscuţa sare)

O buburuză mică tare                           

          Vrea să crească mare, mare,                

          Sus în cer, sus spre soare                     

          Ea doreşte ca să zboare.                       

(copiii în picioare arată mică

apoi mare, se înalţă pe degete

cu mainile în sus spre soare,

iar apoi cum zboară)

Unu, doi, trei, patru, cinci,                   

         Poposim un pic aici,                             

         Şase, şapte                                            

         Muncitoare suntem toate.                     

         Încetişor ne despărţim                           

         Ca un pic să odihnim,                          

         Iar acum de la-nceput

         Să scriem un pic mai mult.

(cu mainele pe masă, copiii

cu degetele fac paşi,parcă  

ar merge, apoi cand spunem

ne despărţim, cu mainele în

lături stau şi puţin se odihnesc)

Am prieteni mulţi, doar zece             

           Cu ei vesel, doar îmi este.                 

           Sunt deştepţi şi-ascultători                

           Cand a scrie-mi este dor.                   

           Cand a desena doresc

           Creionaşele-mi gasesc,

           Alb, azur şi albăstrel,

           Galben, roşu, verdicel.

(copiii stau cu mainuţele pe

bancă, cand spun zece, fara

să numere în glas ating cu de

degetele banca de zece ori)

           Stropi de ploaie deşi se lasă             

           Pe un acoperiş de casă.                     

           Picură un pic mai mult,

           Iar eu stau atent şi-ascult,

           Valsul ploii, dans-liniştit,

           Ce pe toţi ne-a cucerit.

(copiii imită ploaia cu degetele

pe bancă)

Tot muncind, muncind încet             

          S-odihnesc degetuţele aştept.            

          Toate aşteaptă cu răbdare                   

          A lor mică relaxare.

          Iar acum toţi în picioare

          Arătăm cum randunica zboară,

          Cum pisicuţa se alintă,

          Cand în dreapta, cand în stanga.

          Cum broscuţa saltă-n sus

          De emoţie pătrunsă.

(copiii în picioare imită cum

zboară randunica, cum pisicuţa

se alintă, cum broscuţa sare)

O buburuză mică tare                           

          Vrea să crească mare, mare,                

          Sus în cer, sus spre soare                     

          Ea doreşte ca să zboare.                       

(copiii în picioare arată mică

apoi mare, se înalţă pe degete

cu mainile în sus spre soare,

iar apoi cum zboară)

Unu, doi, trei, patru, cinci,                   

         Poposim un pic aici,                             

         Şase, şapte                                            

         Muncitoare suntem toate.                     

         Încetişor ne despărţim                           

         Ca un pic să odihnim,                          

         Iar acum de la-nceput

         Să scriem un pic mai mult.

(cu mainele pe masă, copiii

cu degetele fac paşi,parcă  

ar merge, apoi cand spunem

ne despărţim, cu mainele în

lături stau şi puţin se odihnesc)

          

•  Poezie pentru organizarea clasei la lecţie

        Fuga cu fuguţa tare

        Merge ariciul pe cărare,

        La şcoala iepuraşilor grăbeşte

        Temă nouă lămureşte.

        Unul scrie, altul citeşte,

        Al treilea desenează şi şopteşte.

        Haideţi, iepuraşilor să le arătăm

        Cum în bancă trebiue să stăm.

        Simplu tare şi de tot

        Eu la lecţii mă compot,

        Sunt activ şi îndrăzneţ

        Nici nu rad, nici nu vorbesc.

        După fiece întrebare

        Maina-n sus ridic eu tare.           

•      Minuta de înviorare în formă de vers

         Peste şes, peste coline

         Toamna-n grabă vine.

         Vantul bate-ncetişor

         Legănand un pomuşor.

         Cand la stanga, cand la dreapta,

         Ramurile încet se-apleacă,

         Frunzelencad lin pe jos

         Ţesand un covor frumos.

         Uite, uite-un fulg de nea

         Cade-aici, cade colea.

         Uite, uite, iarna vine

         Şi la mine şi la tine.

         Uite cade-un fulg din cer,

         Iar eu ca să-l prind alerg.

     

         Primăvara cand soseşte

         Peste tot iarba-nverzeşte,

         Sus pomii înmuguresc,

         Jos ghioceii înfloresc,

         Iar eu plin de bucurie,

         Aştept vara ca să vie.

        Pe un pom pe-o rămurică

        Saltă-n sus o randunică,

        Bucuroasă tare, tare,

        C-avenit din depărtare.

        Primăvara prevestind

        Tot în limba ei vorbind.

      În a pomului tulpină

      Într-o mică vizuină,

      Vulpişoara cea şirată

      Stă la pandă ziua toată.

      Îmblă capul ei ca sita

      Cand la dreapta, cand la stanga,

      Cand în sus, cand în jos

      Ea priveşte curajos.

     Ursuleţul fără coadă,

     Rătăcindu-se pe stradă,

     Ia salvaţi-mă repejor,-

     Strigă el mor-mor-mor!

     Mainele în sus ridică,

     Cum să meargă îi explică,

     Iepurile cel deştept.

     Iar apoi într-un picior

     Tot sărind el repejor,

     Tot sărind mai tare

     A plecat în depărtare.

   

                  Сălătoria unui cocor mandru

   Era sfarşit de vară, pe cand toate păsările călătoare deja si au luat zborul. Numai un singur cocor nu şi găsea cu cine să zboare.Pe ici, pe colo,dar nu  era ceea ce îi place.

  Într o zi se apropie de el o prepeliţă şi l întreabă de nu are frică să rămaie singur. Iar cocorul îi da un răspuns scurt şi fără înţeles:

     -Nu.Caut prieteni adevăraţi.

     - Şi cum ai să-i cunoşti?-întrebăprepeliţa.

     - Simplu. Iar tu?

     - Eu cunosc prietenul la nevoie.

     - La nevoie?!

     - Dar ce este nevoia?

     - Nevoia... N-o căuta, ea vine singură. Numai cum apar primii stropi de ploaie rece şi cad frunzele.

Aşa vorbind, începu a cădea primii stropi de ploaie deşi şi reci.Cocorul aplecand aripele în jos şi tremurand de frig cu glas amorţit îi spuse prepeliţei:

-        Haide, să luăm zborul, chiar acum!

-        Vezi, poate te mai gandeşti şi-ţi cauţi prieteni adevăraţi-îi

spuse prepeliţa.

-        Nu, e destul că am cunoscut ce este nevoia.      

Aşa şi şi-a luat zborul cocrul mandru în urma micuţei prepeliţe.

Ina Pridolob, profesoare

de clase primare CIE Marşinţi

regiunea Cernăuţi

                              Un vals de toamnă

Ce o fi asta? De cand toamna ştie să danseze?-se întreba un elev,după ce doamna  învăţătoare le scrise pe tablă denumirea unei compunere. În timp ce elevul nu-şi găsea răspunsul, învăţătoarea le-a anunţat o excursie la marginea pădurii.

Copiii veseli au plecat pană la pădure, acolo au găsit o poieniţă unde să se aşeze. Copiii miraţi de frumuseţea toamnei, priveau în jur la plopii înalţi ce aveau frunzele de diferite culori, priveau la frunzele galbene-aurii ce căzand spre pămant se roteau parcă dansau.

Prin crengile dese ale copacilor, soarele zambea din cand în cand, pe cand un nouraş pe neprins de veste a încercat şi el să dea de ştire la copii că sosise toamna. În liniştea ce domnea în pădure, stropii grei de ploaie ce cădeau pe fruzele arţarilor imitau  o melodie misterioasă.

   Atunci un copil zise:

   - Toamna nu numai ştie să danseze, ea ştie şi să cante.

    

Ina Pridolob, profesoare

de clase primare CIE Marşinţi

regiunea Cernăuţi

Un prieten  adevărat singur te găseşte

    În tăcera unei nopţi de primăvară Marcica, o fetiţă de nouă anişori, nu-şi putea găsi nicidecum liniştea pentru a stăpani somnul. Avea multe emoţii din ziua, care trecuse, a fost o zi plină de aventuri.Venind acasă de la şcoală, fetiţa a întalnit un căţeluş mic şi murdar, pe semne că nimerise într-o baltă, ce scheuna în urma ei. Fetiţei i se făcu milă de el,dar cum să-l ajute?  Să-l ieie în braţe nu poate, deoarece are rochiţa nouă.

    Îndată, îndată mă întorc şi te aduc la mine-îi spuse Marcica, silindu-se spre casă. Acasă,fetiţa fără să-şi ia pranzul şi-a schimbat hăinuţele şi fuga să ajute căţeluşul, dar în acel loc nu mai era. Inima fetiţei se bătea tare, ochişorii albaştri lăcrimau, neliniştindu-se fetiţa căuta în toate părţile, unde poate fi ascuns acel căţeluş.

Aşa plangand, s-a întors acasă, gandindu-se că căţeluşul nimeri în maini bune.

    A doua zi Marcica se trezi cam supărată, îşi luă ghiozdanul şi porni spre şcoală. Ieşind din casă, pe prag o aştepta căţeluşul. Tremurand de frig, ud şi murdar cu nişte ochi naivi se uita la Marcica. Era căţeluşul ce l-a găsit şi l-a pierdut ieri. Marcica plină de fericire a înţeles, un prieten adevărat nu trebuie căutat,el singur te găseşte.

Ina Pridolob, profesoare

de clasele primare CIE Marşinţi

regiunea Cernăuţi

Un Paşte fericit

    Era început de aprilie, pe cand Săndel, fericit şi vesel, se întorcea de la şcoală. Era plin de bucurie, că din nou zilnicul era înzestrat de note bune, doar era un băiat de bună treabă şi cel mai mare ajutor mamei. Sosirea primăveri era pentru el cea mai mare bucurie, că numai acum o să-şi continuie treburile începute de toamna trecută. Mergand pe marginea drumului a zărit o pasăre ce stătea nemişcată. Încetişor se apropia de ea să vadă ce se întamplase...

    Era vestitoarea primăverii-randunica. O randunică obosită şi bolnavă, ce nu era sărmana în stare măcar să-şi strangă aripile.

    Nu gandise mult, Săndel luase randunica o puse în căciuliţa ce o avea pe cap şi fuguţa acasă. Pană acasă nu părea a fi mult ca de obicei, dar în acea clipă îi părea drumul fără sfarşit. Din cand în cand privea la ea spunandu-i cu alinare: –un pic şi ajungem. În schimb randunica nu-i dădea nici un răspuns, numai o privire lungă şi miloasă.

     Е adevărat ce spune mama, că şi păsările vorbesc. Acuma vede şi el cum vorbeşte randunica prin privire, о privire lungă şi înţeleaptă, o privire de mulţumire.

     Ajungand acasă, îl zări mămica, întrbandu-l:

   -Unde-i căciuliţa, oare nu prea degrabă te-ai încălzit?

Săndel, nu răspunse nimic, dar ştiind că mamei îi plac păsările îi întinse randunica. Mama luase pasărea în mană cu cea mai mare gingăşie, punand-o la un loc mai cald, iar Săndel nu se putea îndepărta de la ea nici pe o clipă, ca nu cumva să cadă sau să-şi ia zborul. Se aşeza pe marginea patului încetişor  să nu-i strice somnul. Uitandu-se la ea, a zărit că randunica  avea o aripioară bolnavă, de aici gandul că ea va zbura dispăruse. De acum nu are nici o şansă să fugă, nu... Cu acest gand a adormit Săndel. Îndată ce trecuse mama pe langă ei, observă obrajii roşii a lui Săndel, ce ardeau de febră. Biata mamă se întrista, chinuind-o atatea ganduri:cum să-şi randuiască treburile pe langă casă,cum să ajute bolnavilor...

   Se făcuse dimineaţa, băiatul se trezise, iar durerile de cap nu-l părăseau, nu avea putere nici să-şi deschidă ochii cat de puţin să-şi privească randunica, dar şi mai mare durere avea în suflet. Se simţea vinovat în faţa mamei. Biata mamă, ce avea atatea griji în priajma sărbătorii i s-a mai adăugat încă una, dar fiind atat de bună, a găsit şi acuma vorbe dulce pentru el.

  O săptămană de zile, Săndel plin de tristeţe, a petrecut-o în casă. Iar acum, sosi ziua cea mult aşteptată de el, ziua în care totdeauna împreună cu mama pregătea coşuleţul de Paşti. Ceva mai mesterios nu exista decat să stea toată noaptea de Înviere la biserică.

   Era copleşit de diferite ganduri, va merge şi el cu mama sau nu.

I-a ajutat mamei puţin prin casă, a ajezat în coşuleţ, acum rămane să-şi pregateasca hainuţele şi pleacă... Dar poate nu. Vede că nici mama nu-i spune nimic. Mama înţelese şi ea de ce Sandel nu-şi gaseşte locul, cum sa-i spuna nici ea nu avea mult curaj. Dar se ştie, că toate lucrurile singure se pun la loc. În acel moment,  randunica începu  parcă  a ciripi încetişor, dandu-i de înţeles lui Sandel, ca are nevoie de ajutor. Baiatul lua pasarea, o netezi  pe aripioare culcandu-se  langă ea.

    Duminica dez-dimineaţă, pe cand Sandel încă dormea, randunica veni langă el,  vroia să se aşeze pe umărul lui, dar avand aripioara bolnavă s-a necăjit mult, trezindu-l pe Săndel. Îndată ce băiatul deschise ochii, văzu că cineva îl priveşte cu cea mai mare blandeţe spunandu-i: cip- cip, cip-cirip...

    A fost primul salut în ziua de Paşti. Săndel plin de bucurie i-a răspuns:

    Adevărat înviat!

    Un Paşte fericit a avut Săndel, o sărbătoare adevărată a fost şi pentru randunică, doar în acea zi ea şi-a luat zborul.  

Ina Pridolob, profesoare

de clase primare CIE Marşinţi

regiunea Cernăuţi

Legenda licuriciului

       Era cândva demult, pe când pe pământ domnea numai bunătatea. Trăia ea pretutindeni, unde aruncai privirea, acolo o găseai. Era dârză, voioasă şi nu avea frică de nimic.

    Pe acele vremuri pe pământ vieţuiau numai insectele.Trăiau ele în mare prietenie. La nevoie se ajutau una pe alta cu ce puteau,desigur cu ce le-a înzestrat Bunul Dumnezeu. Albina sta tot timpul de strajă la hotarul ţării de nu cumva să intre cineva plin de rău sau chiar şi Răul. Avea ca armă de apărare şi de luptă acul mare şi acuţit cu care salva poporul.

    Fluturii gingaşi şi uşori la zbor aveau şi ei misiunea lor. Fără lucru nu rămâneau nici furnicile. Nicicând nu-şi găseau locul odihnei. Vara pe lângă curţile caselor nu le mai vedeai liniştite.

   Într-o zi şi-a cerut voie de la albină să intre în ţară un licurici. Dar mai întâi de a intra în ţară, trebuia să cunoască legile şi condiţiile ei. Condiţiile de viaţă nu erau grele, decât respectarea celor trei legi îngereşti.

   Prima lege era de a face o faptă bună şi de folos.

A doua lege ţinea strâns legâtură cu prima - a dărui bucurie celor din jur. Iar a trea nu-l întrista nici atât

deoarece lui Licurici nu-i plăcea singurătatea şi totdeauna căuta să fie alături de cineva, era- să fii în mijlocul prietenilor.

   După ce şi-a dat jurământul, insectele l-au primit nespus de frumos, iar Licurici nespus de fericit a devenit cetăţeanul Bunătăţii.

   Adoua zi dimineaţa tare, Licurici a căutat să fie primul la lucrul, dar de astă dată nu se primi. Când ieşi afară văzu toate insectele supărate. În noaptea asta se pregătea să

dea beznă în ţară Răul. Atunci Soarele a hotărâr să-i ajute şi s-a ascuns după nori pe vre-o câteva zile. Bietele insecte discutau între ele cum ar putea vieţui de acum înainte prin întuneric. În acel moment, Licurici voios sări de sub o frunză cu un felinar în mână strigând:

  - Sunt gata de ajutor! Urmaţi după mine!

Furnicuţele harnice pline de bucurie urmăreau pe Licurici, iar isteţul luminător mergea fericit înainte respectând prima lege a lui Inger.Iar ţinând strâns de prima lege urmau a fi respectate şi celalte două.

   Trăieşte şi azi Licurici în această ţară fermecătoare şi bună cum nu mai este alta, iar Bunătatea fiind ocrotitoarea lor nu-i părăseşte nicicând.

Povestea unui bondar leneş

   Lângă un mesteacăn bătrân, într-un muşuroi de furnici trăia o furnică tânără şi zâpâcită. De câte ori oprea la sfat vre-o buburuză sau vre-un cărăbuş nicicând nu se oprea.

   Intr-o zi un bondar, greu la oase şi gras la burtă plictisindu-se de umblat pe ici-colo s-a oprit în faţa furnicarului şi-i zice furnicei:

   -Ei cucoane, opreşte un pic şi odihneşte-te!

   Biata furnică, fără să oprească îl întrebă şi ea:

   -Ce mai o fi şi asta odihna?

   -Aşează-te puţin la umbră, şi - ţi voi lămuri eu care sunt legile odihnei.

   -Ba nu, nu am timp să ascult atâtea lucruri în deşert şi fără folos.

   -Ce mai zici, dacă ai şti tu chiar câtă folos şi este în ea.

   Iacă mă aşez la umbra  acestui plop şi stau să mă odihnesc.

 -Şi cât timp stai?-întrebă furnica.

   -Până când îmi apare dorinţa de a face ceva.

   - Ascultă, trândăvilă,  mie nici nu mi-a dispărut dorinţa de a face ceva, iar tu ţine-ţi calea cât nu te înserează rătăcit pe aici prin pădure.

   Bondarul, cum nu-i ieşi la socoteală de astă dată, cu multă credinţă în sine îi spuse furnicii:

  -Tu furnică, ageră la lucru dar puţin înţeleaptă, înţelegi lucrurile cum îţi vin ţie la socoteală dar...

  Aşa continuând să vorbească bondarul singur, furnica şi-a căutat de drum fără  să asculte povestea odihnei.

Muntele de aur sau lacul leneşilor

   După o viaţă cam pribegită vestitul cântăreţ cu numele Gri, ce locuia pe malul lacului Ochiul broaştei a hotărât să înfiinţeze o familie. Lacul unde trăia era un lac cu o mulţime de broaşte leneşe şi rele de gură. Doamne fereşte de nimerea cineva străin în acel lac.Văicăreau căt le ţinea gura de dimineaţă şi până-n seară. Toată ziua se bronzau la soare, cum se însera pluteau lin prin lac, iar mai târziu se alintau cu melodiile lui Gri până adormeau. Aşa se luptau cu chinurile vieţii sărmanele neavând nici o grijă pe faţa pământului.

  Vestitul greer nu ducea nici el o viaţă grea, dar bineînţeles că era singur. Cum numai îi veni încap ideea de căsătorie, începu şi căutarea miresei. Stând aşa rătăcit printre gânduri la umbra unui brusture zări pe o romaniţă o albină. Iar albina iute sorbi nectarul şi întinzându-şi aripile căuta de zbor.  Zărindu-l pe Gri s-a aşezat din nou cu picioruşele sprintene pe petala unei flori întrebându-l:

 - Gri, prietene, cum o duci?

 - O duc bine,poate mă asculţi am şi-o melodie?

 - Mulţumesc, dar priveşte la cer,un nouraş face faţă de ploaie.

 Greerul trist şi amărât a pus vioara sub cap, s-a întins din nou sub un brusture. Nu sta mult cum auzi un glas subţire şi vesel spunând:

 - Mă iubeşte,nu mă iubeşte...

Era regina-fluture, ce sărea de pe o floare pe alta, vrăjindu-şi şi ea soarta. Era o adevărată regină, având o rochie galbenă de catifea, pe cap purta o coroniţă din flori albe.

  Gri, umplut de fericire a înşfăcat vioara şi a început să cânte. Cânta un vals nemaipomenit de frumos şi gingaş, era valsul speranţei.

  Regina nu zăbovi mult îl luă de mână şi porni cu el în zbor. Fericit şi Gri, fericită şi Regina, porniră în călătorie. Zburau ei spre Muntele de aur. Auzi de acest munte Regina în palatul Regelui. Cine atinge vârful acestui munte, trăieşte în deplină fericire. O zi şi o noapte au zburat, apoi obosiţi s-au aşezat pe o frunză de arţar, ce îi servea ca luntre pe un râu. Au plutit aşa încă câteva zile până au ajuns. Necăjiţi şi obosiţi au oprit puţin la poalele muntelui. Mai târziu urmând calea spre vârful muntelui au întâlnit nişte furnici, care au cerut ajutor de la ei urcând pe casă ultima frunză ce va servi drept streşină casei în caz de ploaie. În schimb Gri înspăimântat de cuvântul ajutor a refuzat furnicilor, spunându-i că nu mai are timp şi-şi căuta de drum.

  Înconjurând nişte copaci de câteva ori şi ieşind tot la acelaş loc au văzut că fără de ajutor numai pot ajunge la locul dorit. Dar nu zăbovi mult cum din nou se opri în drum un porumbel, care undeva din neatenţie şi-a încâlcit picioruşul între nişte ierburi uscate şi care îi făcea cam dureros.

 - Ajutor! Anunţaţi la păsări vă rog de pericolul în care sunt, iar eu în schimb voi îndeplini toate dorinţele voastre.

  -Dar poate mai întâi ne îndeplineşti dorinţele,-întrebă Gri?

  -Bineînţeles, dar care este dorinţa voastră?

  -De a ajunge la vârful acestui munte.

  -Nu-i nimic greu,- le spuse porumbelul.

Cine vrea să cucerească vârful acestui munte trebuie să aibă cu el un sac plin de hărnicie.

  -Dar nu-l avem,-răspunse supărat Gri.

Regina voioasă cu mult curaj spune:

  -Voi găsi eu în palatul Regelui, iar  merge şi tu pe malul lacului şi caută.

   Întorcându-se acasă Gri obosit tare, cu capul între umeri şi aripile în jos s-a aşezat la umbra brustului îndrăgit şi acum rămas fără vioară, ascultă el melodiile broaştelor, făcându-i curaj la un destin fericit, doar unde să mai caute acest sac.

           Inna Pridolob

                                                      Reg.Cernăuți, Ucraina  

Povestea unei răţuşti obraznice

       

         O răţuşcă oicărată

         Toată lecţia a adus ceartă,

         Cu doi liniştiţi bobocei

         Să le dovedească că-i mai tare ea ca ei.

         Tot ea ştie, tot născoceşte,

         Că-i mai puternic ea le dovedeşte.

         Iar cand doamna profesoară,

         O-ntrebă care-i mai mic şi cei mai mare,

         Ea le spune potrivit

         Ca să calculeze n-a dovedit,

         Ca să scrie nici atat

         Ocupată a fost mult.

         Concentrandu-se la ceartă

         A rămas ea fără carte.

Ina Pridolob, profesoare

de casele primare CIE Marşinţi

regiunea Cernăuţi

Merele lui Moş Gheorghe

    Erau doi prieteni nedespărţiţi Gică şi Petrică, amandoi colegi de clasă şi vecini. Împreună mergeau la şcoală, împreună veneau. Într-o zi, întorcandu-se de la şcoală cei doi prieteni au hotărat să se mai primble puţin pană ce au ajuns la marginea satului, unde Gică şi-a adus aminte că demult nu şi-a vizitat bunelul, dar şi e timpul stransului merelor, iar bunelul are un măr atat mare şi frumos. Toată vara cam puţin şi-a amintit de bunel, de aceea cand intrase în ograda bunelului, Moş Gheorhe s-a oprit pe puţin timp, fără să zambească de bucurie ca de obicei. Poate că mai îmbătranise, poate nu prea vedea, dar şi Gică s-a înălţat destul.

     Gică bucuros că a venit la bunel, a alergat, s-a suit în braţe stringandu-l strans langă el. Aşa a stat pentru puţin timp pană nu a dat cu ochii de mărul din faţa casei. Iar mărul de data aceasta ca niciodată, avea numai două mere. Pe semne şi pomul a îmbătranit şi numai are putere să rodească.

     Gică, puiul tatei, eram dorit să te văd- spuse bunelul.

     Vezi, colo, arătand spre pom, şi el te aşteaptă. Merge şi rupe merele, pentru tine sunt.

      Băiatul privind  lung la cele două mere, i-a răspuns:

      Bunele, nu te grăbi, o să vin şi maine la măta numai singur.

Petrică auzind una ca asta se intrista puţin, fără să-i spună ceva lui Gică. Tărziu spre seară băieţii s-au întors acasă. Petrică cucerit de gandul cum era gustul merelor se îndreptase spre bucătărie, unde pe masă pe o farfurie erau două mere. Oare acestea sunt merele lui moş Gheorghe?- se întreba Petrică, luand un măr de pe masă.

      Petrică a mancat un măr, iar al doilea la pus în geantă.

     A doua zi copiii s-au întalnit din nou la şcoală. Petrică a scos din geantă mărul, servindu-l pe Gică.

     Gică, uitandu-se mirat la măr, îl întrebă:

    - Bunelul tău are mere?

    -Nu.

    -Dar de unde ai luat?

    -De la bucătărie.

     -Erau multe?

     -Da. Tocmai două.

 Atunci Gică, privind la măr, a plecat capul în jos fără să mai întrebe ceva.

 Ina Pridolob, profesoare

de clase primare CIE Marşinţi

regiunea Cernăuţi

                                             În limba păsărilor

 Un îngeţ puternic, un vant uscat a alungat toamna gingaşă şi a stăpanit ograda lui moş Ion. Era o ogradă de oameni gospodari.Un nuc frumos,înalt la poartă, o ogradă mare, frumoasă îngrijită.

 Vara, această ogradă era plină de flori, iar iarna de oameni de zăpadă. Fiindcă moş Ion fiind nu prea învarst şi avand mare dragoste de copii le făcea în fiecare zi cate un om de zăpadă.

  Într o bună amiază, pe cand moş Ion se grăbea să facă un alt om de zăpadă, langă nucul de la poartă zări doi piţigoi, ce duceau o ceartă între ei. Bunicul făcu un pas în urmă şi oprindu-se, privi cu cea mai mare atenţie la ei. Părea a fi o ceartă mare, dar nu... Era o discuţie serioasă pentru un grăunte de păpuşoi ce şedea  la picioarele lor.

 Vai, oare ce se întamplase între ei? Pe semne grăuntele e mare. Dar nu, era altă treabă, piţigoiul mai mare îi spunea celui mai mic să mănance grăuntele,doar el este mic şi trebuie să crească. Iar cel mic îi spunea celui mai mare că el trebuie să mănance, căci este mai învarstă şi este bolnav şi fără putere. Fiecare din ei căutau să dovedească unul altuia pentru ce trebuie să mănance. Erau flămanzi amandoi, iar discuţia continua şi mai tare.Cine şi pe cine trebuia să asculte,nu ştiu,dar  vorbeau neîncetat piţigoii între ei. Iar moş Ion asculta cu cea mai mare plăcere limba celor două păsări. Era cam complicată, dar foarte melodioasă.Ar fi ascultat o şi mai mult, doar cu părere de rău se făcu seara şi lui moş Ion îi era milă de ele. Îi era milă de cele patru picioruşe ce saltau ca coardele unei vioare. Le era frig, dar nici una din ele nu şi închipuia viaţa una fără alta. Erau doi prieteni nedespărţiţi ce nu au vrut să şi  măsoare prietenia cu un grăunte. A înţeles acest lucru şi moş Ion, fără să înţeleagă limba lor. Iar în semn de prietenie le a pus jos un pumn de seminţe.

  Aşa a continuat prietenia acestor trei prieteni mult timp.

 Ina Pridolob, profesoare

de clase primare CIE Marşinţi

regiunea Cernăuţi

În împărăţia respectului

     Într-o zi frumoasă de vară Nicuşor cu tatăl au pornit în pădurea de la marginea satului. O pădure, unde Nicuşor nu fusese nicicand, dar auzi mult de ea.

     Ajungand în pădure, unde porneşte o poveste adevărată, Nicuşor fericit şi vesel a început a sări de pe un picior pe altul alergand prin iarba verde şi cantand în voce tare. Pentru micuţul băiat, pădurea-i un loc de libertate unde poţi vorbi tare, chiar şi striga. Dar nu... Deodată tatăl i-a făcut un semn de tăcere, fără să-i mai spună ceva. Nicuşor lăsand o privire nu chiar atat de mulţumită, înceta să mai facă de-ale sale.

     Pădurea în care călătorim e o pădure neobişnuită, unde toţi cunosc regula respectului, pe care trebuie s-o cunoţti şi tu- îi spuse tatăl cu o voce blandă.

    Oare ce respect mai cunoaşte şi pădurea?- se întreba Nicuşor pe sine. Trecand prin sanul pădurii, răspunsul i-a ieşit singur în cale, fără să-l caute mult. Era un cărăbuş grăbit şi înţelept ce mergea înaintea lor, parcă le-ar fi arătat drumul. Păşea el cu cea mai mare delicateţe, fără  să aplece vre-un fir de iarbă firavă.

     -Tată, dar de unde cărăbuşul ştie drumul, doar merge numai pe cărăruşă?

     -El nu ştie drumul, dar respectand pe toţi cei ce-l înconjoară este foarte atent să nu deranjeze pe cineva.

     -Priveşte la acest furnicar şi vezi ce lucru mare fac şi ei!

     -Dar unde fug aşa grăbiţi?

     -Ei toată viaţa şi-o pietrec în grabă, fiule.

     Sfătuind tot aşa  mai departe, au ajuns langă un rau, un rauleţ cu apa lină de parcă îţi şoptea ceva cu neîncredere. Iar în el pluteau cateva broscuţe fără să dea de ştire de a lor prezenţă. De saltat nici de gand nu aveau, ca nu cumva să ajungă la fundul raului şi să tulbure apa limpede şi cristalină.

     Aşezandu-se pe mal şi privind la liniştea ce-l înconjoară văzu că şi aici domneşte respectul.

     În umbra plopilor înalţi se odihneau două căprioare, păstrand şi ele liniştea, numai un sigur cuc îşi încerca glasul.

Ina Pridolob, profesoare

de clase primare CIE Marşinţi

regiunea Cernăuţi

      

De ce culoare este sinceritatea?

Trăia odată o văduvă cu mulţi copii. Avea o căsuţă mică cu nişte geamuri joase. Pe langă căsuţă mai avea şi o livadă frumoasă. Trăiau nu tare uşor, dar fericiţi şi în mare prietenie. Sculandu-se dimineaţa, fiecare avea ceva de treabă: unul aducea apă, altul căuta vreascuri pentru foc, iar ceilalţi îngrijeau de animale, doar erau multe. Mama era mulţumită că copiii creşteau cuminţi, dar nu era sigură totdeauna în faptele lor. Într-o zi mama îi întreba pe copii: - Ştiţi voi ce culoare are sinceritatea? - Da, raspunse copiii în glas. Cel mai mare spunea, că are culoarea ochilor. Dacă ochii sunt albaştri şi sinceritatea are culoare albastră. Dacă ochii sunt căprui şi sinceritatea este căpruie. Ceilalţi au mai rămas pe ganduri. Pentru a le găsi răspunsul, mama le propuse să meargă în sanul unui pădure. Acolo copiilor li s-a propus o însărcinare, ca fiecare din ei să găsească singur drumul spre casă, făcand o faptă bună. Mama cunoscand bine pădurea, fără să mai aibă vre-o frică, porni acasă, iar copiii fiecare pe cărăruşa lui se întorcea. De la o vreme doi dintre fraţi se întalnise şi de bucurie că numai sunt singuri au început să alerge spre casă. Ceilalţi doi, singuri au găsit drumul, sosind acasă puţin mai tarziu. Mama întalnindu-i, i-a întrebat: -Ce le-a plăcut mai mult? Primul a început să povestească, cum a întalnit un urs mare, şchiopătand, ajutandu-l să meargă la barlog, unde îl aşteptau mulţi, mulţi ursuleţi. Al doilea povestea cum a întalnit un bătran şi l-a ajutat să treacă drumul, caci era orb. Numai cei doi nu aveau ce să povestească, fiindcă luîndu-se de vorbă au luat-o la fugă, fără să mai întalnească şi ei vre-un leu sau vre-o jirafă. Atunci mama îi întrebă: -Poate cineva din voi a întalnit şi sinceritatea mergand prin pădure? -2- Nu s-a auzit nici un răspuns, pe cand unul din ei porni în căutare. - Nu, dragii mamei, nu trebuie s-o căutaţi, ea este în casa noastră, chiar aici. - Ea n-are culoare, este străvezie şi este oglinda sufletului vostru. Prin ea vezi faptele bune ele omului. Copiii ruşinaţi au aplecat capul în jos. Mama n-a continuat să mai vorbească, a văzut că asta le-a fost copiilor pedeapsa.

    Ina Pridolob, profesoare de clase primare 
CIE Marşinţi regiunea Cernăuţi

Scenariu "Satul meu"

 Pe-un picior de plai

Pe o gura de rai

Iata vine-n cale

Tanar, curajos

Mandrul Fat-Frumos/

Lumt-ntreaga vesteste

Plaiul in care traieste/

Tara stramoseasca

Doina moldoveneasca.

Dar intr-o zi de vara

Hat tarziu spre seara

Sub o casa batraneasca

Sta o tanara frumoasa

Subtioara-un fus tinand

Iute din maini depanand.

Era o mesterita culta

Tanara, tacuta

Si cum indata o zari

Fat-Frumos poposi.

-Voie buna tarancuta.

Si cum ii fuse de draguta

Langa ea se aseza

Vorbe dulce de-a schimba.

Iata, vin si vin de mult

Cautand locul mai scump,

Unde datina domneste

Si trecutul ne vorbeste.

Ajungand in acest sat

Mult ramas-am incantat.

Cum ii spune, cum se numeste

Meleagul acest ce infloreste?

    

                                     

E.C.  Marsinti ii spune

         Si e mare de-o minune

         Gospodari in el traiesc

         Zi de z ice tot muncesc.

F.F.  Marsinti am auzit

        El in lume e vestit.

        Niste pasari incantatoare

        L-au vestit in lumea mare.

E.C. Mult slavit si incantat

        E dragutul nostrum sat.

F.F.  Iar, tu zana din povesti,

        Cum iti spune, cum te numesti?

I.C.  –Mie, Leana-mi spune.

F.F.  Ce frumos e al tau nume.

        Un talent de prêt porneste

        In aceste maini de aur!

        Si ce cosi, ce mesteresti?

I.C.  O naframa rasucesc

        Pentru un costum moldovenesc.

        Da, tanarule baiat,

        Harnica e lumea-n sat.

        Tot zideste, chibzuieste,

        Multe lucruri nascoceste.

        O livada-n podobeste

        Pomi si flori sadeste.

        Langa casa sap o fantana

        Unde sete si-o alina.

                           

F.F  Dar de mesterit am auzit mult

       Ele talentul nu-si ascund,

       Imbraca intreaga Bucovina.

I.C. Da, e adevarat

       Ele sunt la noi in sat

       Cos si nascocesc

       Un stil modern moldovenesc.

       In sat trecutul nu se uita

       Nici obiceiul stramosesc,

       Din an in an el creste

       Intreaga lume cucereste.

P.            Multe tinere din scoala

Continua iscusit

A strabunilor onoare

Ceva nou de mesterit.

Creste talentul, creste treptat

Creste dorinta de a inzestra al nostru sat.

Orice mester ce este

El inima-si pune facand o poveste.

Poveste plina de amintiri a satului nostrum.

Sat, ce intr-o cununa impletita

Uneste frumosul cu credinta,

Munca cu odihna.

Trecutul cu viitorul.

Doar nu exista viitor fara trecut,

Cum nu exista roada fara ploaie.

Timpul trece, o alta generatie creste,

Dar in el circula acel sange de Marsincean.

Unde nu s-ar duce, ce n-ar cuceri, amintirile tot il aduca acasa, pe meleagul unde s-a nascut si a crescut. Unde nu s-ar afla, dar auzind muzica populara moldoveneasca ii sare inima din piept.

  Si cum ganditi, de ce?

Fiindca numai in satul tau poti respire prufund. Aici poti fi linistit si poti crea.

  Poti creea o istorie. O istorie de care se vor bucura ai nostril copii, nepoti, stranepoti. In ea se oglindeste trecutul si prezentul. Dar pentru a creea e nevoie de a iubi. A iubi si a pastra ceea ce ni s-a oferit de la parinti, buneii. Nu stie nimeni cu ce sudoare, cu cate lacrimi s-a dobandit aceasta mostenire.

  O capodopera destul de importanta s-a creat in satul nostru.

   A fost creat aceasta capodopera de o persoana din satul nostru, plin de dragostea de acest sat, de acesti copii.

  V-om cunoaste mai mult si mai deaproape trecutul nostrum, nu numai din muzeul satului, dar si din asa o carte/ se demonstreaza cartea/. Autorul acestei carti este present astazi la sarbatoarea noastra. Se numeste Alexei Gheorghievici Chirtoaia. Il cunoastem toti ca un Mos Craciun. De cate ori ne deschide usa scolii de atatea ori ne adduce cadouri. Iar acum ne-a facut un cadou pentru noi toti si pentru intregul sat, pentru al nostrum viitor. Rasfoind cartea, orice pagina ne cucereste cu ceva nou.

  Bine ati venit la sarbatoarea noastra.

-Sa ne spuneti, cum v-a venit ideea si ce v-a impus la aceasta creatie?

                                                     Cuvantul are oaspetele.

Elevi, iubiti satul in care v-ati nascut,

Si nu uitati nicicand de el.

Iubiti-l cum este.

Cu mstrazi salcami,

Cu o biserica ca-n poveste.

Cu o limba stramoseasca

Limba mamei moldoveneasca.

Cum un trecut existent

Cu un fericit present.

Eleva cl. A 4-a recita poezia Satul meu.

                     Satul meu.

Marsinti, il iubesc neincetat,

Cu codrul verde la margine de sat.

Cu raul Prut, cu vechi izvoare,

Dealul verde din partea-apusului de soare.

Cu strazi frumoase, oameni gospodari,

Cu pini,salcami, artari.

In el imi depan amintirea

Ce-ncepe din al mamei vatra.

In soapta imi sopteste el,

Vazand iubirea mea cea sacra.

Satul ne iubeste, il iubim si noi. In el cresc alte generatii care v-or crea un alt volum al cartii. Tinerele maiestrite a frumosului creaza neincetat. Zi de zi descoperim ceva nou in lucrarile lor. Daca privim atent la aceste lucrari, observam cum se inmultesc talentele satului. Talentele le descoperim din clasele mici, doar orice copil are talentul sau. Cine canta, cine danseaza, cine deseneaza, cine recita poezii. Acuma v-om urmari si un talent de a iubi intreaga Ucraina, de a iubi limba de stat, scriitorii  ce au incantat-o.

                                                    Recita poezia Irina

Iubiti tara, iubiti graiul stramosesc. Pastrati-l, doar el este o comoara adevarata.

    V.Manzatul.cantecul/

Cat traim pe acest pamant

Scenariu pentru prima zi de școală sub titlul   
«FERESTRUICA FERMECATĂ ȘI SOARELE MAGIC»

- Da sunt Toamna!!! Toamna vesela si plină de lumină și căldură. Toamna bogată în roadă, cunoștințe, prietenie, voie bună.

   Am venit la voi să-mi sărbătoresc ziua onomastică.

   Cine-mi spune, ce zi e astazi ?

 -1 septembrie.

 - Da...e ziua mea! Dar după cum știu nu degeaba v-ați adunat azi în această împărăție a povestei, poveste ce poartă denumirea        

SOARELE.

  Dragi părinți, cu toții vă amintiți evenimentul, ce a avut loc 6 ani în urmă.În familia fiecărui a luminat soarele, deschizănd geamul și purtănd în casă cea mai mare căldură, umplund casa voastră cu fericire și bucurie.

  A apărut un copil. Unele femei dintre voi au avut fericirea pentru prima dată de a fi mamă, altele a doua doar toate fericite.

Sunt plină de emoții, doar am o responsabilitate foarte mare și destul de complicată- de a forma deprinderi noi, de a altoi dragoste de carte, de a ocroti ceea ce a apărut cu atîta dragoste.

  Când se naște copilul, la spitalul dematernitate fiecare se înseamnă la mânuță. Azi luând nastere ca elevi voi însemna pe fiecare din voi. Pentru a ține  în amintire 1 zi de viață școlară.

  Iar acum fiind gata de aventură începem călătoria în împărăția povestei cu denumirea SOARELE.

  Dar pentru a deschide geamul povestei e nevoie de un ajutor.

                                                   (toamna  încearcă sa de

                                                    Schidă ferestruica).

La mine nu se primeste ia, încearcă tu toamnă!!!

și eu nu pot.

- doar am o idee, chemăm pe Regină s-o ajute.

                                                   Pe fonul melodiei apare Regina a                                                 aducând un soare fiecărui elev.

                                       

R. v-am adus un soare, care v-a fi cel mai bun prieten. Va fi mereu cu voi, va lumina gândul să obțineți cele mai trainice cunoștințe, iar în viața școlară se poate întâmpla câte un moment și trist, vă apropiați de el. E un soare magic, cărui îi plac numai copii ascultători, îi plac când îi șoptiți numai cuvinte frumoase, numai atunci el v-a indeplini dorința.

  Iar acum luați creionul și desenați soarelui ceea ce gândiți că lipsește.

   - Cum credeți?                                          (Copiii desenează).

                                                                Cât copiii desenează, fetele deshid ferestruica și pleacă din clasaă)

Dragi părinți, aveți și voi un soare mare în fața voastră. Pentru a păstra căldura clasei e necesar de câteva lucruri importante. Vă propun să luați stiloul și fiecare să scrie pe o rază, dorințele pe care le vom realiza impreună.

  Copii, ați văzut, ce s-a întâmplat? A avut loc un miracol. Zâmbetul soarelui a deschis geamul povestei. Ia să vedem ce surprize ne a adus și el... O SCRISOARE!!!

                                                                Ia s-o desfac fuguța să v

                                                                Vad ce este în ea.

                                                                 Citesc scrisoarea.

Elevi, ce spuneți, primim nourașii.         (de pe fereastră sub jali

                                                                 Uze.pe fiecare nour scri

                                                                 Citirea, matem. s.a/

Fiecare nouraș îl iau cu o carte și le prezint.

-copii, priviți nourașii nu au venit singuri, au adus cadouri, manuale din care trebuie să învățăm/

  Acuma copii, însoțiți de Soarele rege și ajutorii lui, nourașii veseli vom putea porni în lumea cunoștințelor. FERESTRUICA magică va fi mereu deschisă, prin ea cu timpul vor veni și alții nourași. Pe care cu anii ve-ți cunoaște mai mulți și tot mai mulți.